Când mă uit la harta Uniunii Europene și la cifrele de populație ale celor 27 de state membre, îmi dau seama că trăim într-un colos demografic de peste 450 de milioane de oameni. Un conglomerat uriaș, divers, fascinant și, în același timp, extrem de complicat.
Știați că avem trei state cu peste 50 de milioane de locuitori – Germania, Franța și Italia – și trei state sub un milion – Cipru, Luxemburg și Malta? Discrepanțe uriașe, dar puse sub aceeași umbrelă politică, economică și legislativă.
Și totuși… din tot acest tablou european, eu văd mereu aceeași întrebare arzătoare când vine vorba de noi, românii: de ce nu ne putem uni cu Republica Moldova?
Nu de puține ori am auzit moldoveni care spun “vreau unire cu țara mamă”. Iar de fiecare dată îmi vine același gând: nu ne vor lăsa prea curând. Poate nu în 10 ani, nu în 50, poate nici în 100. Și nu pentru că popoarele nu ar vrea. Ci pentru că, odată unite, România și Republica Moldova ar forma un bloc de populație, teritoriu și resurse care ar schimba echilibrul de putere în interiorul UE.
Iar Uniunea — oricât de elegant ambalat ar fi proiectul european — nu se simte confortabil cu forțele prea mari din Est. Ne vrea cuminți, ordonați, „predictibili”. Ne vrea piață de desfacere, consumatori care să cumpere produse din Vest. Ne vrea livratori de forță de muncă, integrați frumos în economiile altora, nu lideri regionali care pot negocia de pe poziții de putere.
Când văd România cu peste 19 milioane de locuitori și Moldova adăugând încă aproape 3 milioane, îmi e cât se poate de clar: am deveni prea greu de ignorat. Prea vocali. Prea puternici.
Și poate fix asta e problema.
De aceea, oricât s-ar vorbi despre “unire”, eu privesc rece, realist, dincolo de emoție.
UE nu își dorește un Est unit și influent.
Ne preferă exact așa cum suntem: împărțiți, ascultători, importanți doar atunci când se cere și aproape invizibili când e vorba de decizie.
E dureros să o spun, dar asta simt: nu vom avea nicio unire atâta timp cât există această construcție europeană în forma ei actuală.
Ne vor aici, dar nu prea aproape unii de alții. Prezenți, dar nu puternici. Utili, dar nu decisivi.
Și, într-un fel, exact asta mă doare cel mai tare.