România pare împărțită în două țări diferite: una a muncii legale,
concentrată în câteva centre economice, și alta a supraviețuirii – unde lipsa joburilor stabile, migrația sau munca „la negru“ sunt realități cotidiene. Doar 27% din populația României este angajată cu forme legale. Cu alte cuvinte, din 19 milioane de români, doar 5,1 milioane au un contract de muncă activ.

La vârful clasamentului privind proporția salariaților raportat la populația totală se află:

Bucureștiul – cu cea mai mare pondere de angajați legali;

Cluj – 41,4%;

Timiș – 40,6%.

Acestea sunt centre universitare cu un sector privat extrem de dinamic, axat pe IT, industrie și servicii moderne. Aici, munca este digitalizată, salariile sunt peste medie, iar rata șomajului este sub pragul național.

În schimb, „restul țării“ pare o Românie paralelă: județe unde oportunitățile de angajare lipsesc, iar oamenii trăiesc fie din agricultura de subzistență, fie din venitul unui membru plecat în străinătate.

Comparativ, Cehia și Ungaria, ambele cu aproximativ 10 milioane de locuitori, înregistrează circa 5 milioane de salariați fiecare – dublu față de România, la o populație de două ori mai mică. Practic, România se află la coada Europei în privința raportului dintre angajați și populația totală.

Cei aproape 14 milioane de români care nu apar în statistica salariaților legali provin din categorii diverse:

copii și adolescenți sub 15 ani, care nu au voie legal să muncească;

pensionari;

elevi și studenți între 15 și 24 de ani;

persoane cu dizabilități, casnice sau inactive economic;

șomeri;

și, nu în ultimul rând, cei care lucrează fără forme legale, adică „la negru”.

Munca la negru rămâne un fenomen masiv, dar greu de cuantificat, care continuă să macine economia și să afecteze bugetul de stat.

În zonele mai slab dezvoltate, locurile de muncă din sectorul bugetar (primării, școli, spitale) sunt adesea singurele opțiuni stabile. Astfel, comunitățile ajung să depindă de stat, în lipsa unei economii private funcționale. În schimb, în marile orașe, angajările în privat au crescut semnificativ, în special în industrii cu valoare adăugată mare.

România nu duce lipsă de oameni, ci de locuri de muncă stabile și legale. Diferențele dintre județe devin tot mai evidente și riscă să genereze o ruptură economică și socială ireversibilă. Iar până când politicile publice nu vor stimula cu adevărat angajarea în mediul privat, povara va rămâne pe umerii acelui 27% care ține întreaga țară pe linia de plutire.