În România, munca este taxată aproape ca un lux. Dintr-un salariu brut, statul îți ia aproximativ 42% direct prin contribuții și impozit. Ce rămâne nu e al tău nici pe departe: fiecare cheltuială este lovită de TVA de 21%, plus accize la carburant, alcool, tutun.
Concluzia e simplă și dură: peste jumătate din munca unui român ajunge la stat. Practic, muncești 6 luni pe an pentru buget, nu pentru tine sau familia ta.
Deși ni se spune că avem „impozit mic”, adevărul este altul.
Contribuțiile sociale sunt uriașe, deducerile pentru salariile mici sunt aproape inexistente, iar venitul net este mult mai slab decât în alte țări europene similare. Nu e de mirare că doar 63% dintre români muncesc, iar 4–5 milioane au plecat din țară ca să trăiască decent.
Situația de azi seamănă periculos cu 1907, când țăranii păstrau doar 40% din roadele muncii lor. Paradoxal, în Evul Mediu se plătea mai puțin: dijma era 10%, iar marile imperii nu depășeau 30%.
Astăzi, statul român colectează mai mult, dar cheltuie prost: administrație supradimensionată, instituții inutile, achiziții umflate, resurse cedate pe nimic. Rezultatul? Cetățeanul e sărăcit sistematic.
Aceasta nu mai este doar o problemă economică. Este un semnal de alarmă național. Fără o reformă fiscală reală – contribuții mai mici, deduceri corecte și un stat mai suplu – România va continua să-și alunge propriii oameni.
Istoria e clară: când munca este prea taxată, oamenii nu mai rezistă.
Pleacă.
Sau se revoltă.