Dacă ai fi trăit în 1900, probabil că azi n-ai mai fi avut puterea să te plângi
„Mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El Însuși a zis: Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5)
Imaginează-ți că te naști în anul 1900. Ești un copil naiv într-o lume care stă pe un butoi cu pulbere. Nimeni nu-ți spune asta, dar la 14 ani viața ta va fi sfâșiată de prima mare bătaie de joc a istoriei moderne: Primul Război Mondial.
Până împlinești 18 ani, peste 22 de milioane de oameni vor fi fost striviți de tancuri, secerați de gloanțe, arși de gaze, iar tu… tu vei învăța ce înseamnă să trăiești cu groaza în stomac și cu moartea în prag. Casa, viitorul, copilăria – toate îngropate sub dărâmături.
Abia începi să respiri din nou, și o altă nenorocire mondială te lovește: gripa spaniolă. Nu COVID. Nu o simplă răceală. O pandemie care ucide 50 de milioane de oameni. Moartea se plimbă nestingherită pe străzi. Fiecare tuse e un avertisment. Supraviețuiești, dar începi să te întrebi de ce.
Nu ai curent electric, nu ai apă caldă. Soba e tot ce-ți ține sufletul viu în serile de iarnă. Ai 29 de ani când lumea se rupe din nou: criza economică din 1929 lovește ca un cuțit în spate. Omenirea se sufocă sub greutatea foamei, a șomajului, a sinuciderilor. Tu? Adormi flămând. Te trezești sperând.
La 33 de ani vezi cum o urgie brună se ridică în Europa: naziștii ajung la putere. Șase ani mai târziu, ești din nou chemat la front. Al Doilea Război Mondial începe. Ți se rupe sufletul când afli că familia ta a fost bombardată, casa e scrum, prietenii mor pe front. Dormi în tranșee, cu șobolani și apă până la brâu. Cei norocoși mor repede. Cei mai puțin norocoși trăiesc cu traume pe viață.
Ai 45 de ani. Lumea e în ruine. Dar nu s-a terminat. Urmează războiul din Coreea, apoi Vietnamul. Nu-ți mai pasă de nimic. Nici măcar nu mai ai lacrimi.
Iar acum, în 2025, un tânăr care n-a auzit niciodată sirene de bombardament și n-a simțit mirosul morții, plânge că i-a întârziat comanda de pe Amazon. Altul intră în depresie că a primit doar 15 like-uri la o poză cu un latte art.
O generație care apasă pe butoane, nu pe trăgaci. O generație care confunda „greu” cu „incomod”.
Trăim în cea mai confortabilă epocă a istoriei omenirii: internet, apă caldă, spitale moderne, hrană la discreție, vacanțe programate, aplicații care îți spun câți pași ai făcut într-o zi. Dar și cea mai frustrată generație. Pentru că nu știe ce înseamnă lipsa.
Omenirea a trecut prin iad, iar noi ne plângem când avem semnal slab la Wi-Fi.
Poate ar trebui să încetăm să mai căutăm tragedia în confortul nostru zilnic și să privim puțin înapoi. Nu cu nostalgie, ci cu respect. Cu recunoștință. Cu rușine chiar.
Poate e timpul să ne trezim.
Poate e timpul să ne rugăm.
„Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme.” (Evrei 13:6)